Povestea unui pianist

Vă salut. Dacă aveţi răbdare, am să vă spun cum am ajuns eu să cânt la pian. Când aveam în jur de 9 ani, m-am trezit cu o orgă în casă. Am întrebat-o pe bunica dacă se apucă de muzică şi în acel moment m-a umplut de respect. Mi-a spus că am să mă apuc eu şi eu nu vroiam cu niciun chip acest lucru. Când trebuia să merg la orele de pian, tot cerul parcă era pe capul meu şi nu ştiam cum să trag chiulu’. Am făcut aproximativ 4 luni cu profu’ ăsta care îmi era profesor de muzică şi la şcoală. Pfff… un chin total.

Specific că în aceste luni nu am învăţat nimic nu am prins mare lucru şi nu îmi făcea deloc plăcere acest instrument.

Când credeam că o să mă las, bunică-mea a găsit înlocuitor boşorogului vechiului profesor. Era mult mai tânăr şi când am început orele cu el, totul a devenit mai interesant. Făcea multe glume, era de treabă şi nu spunea niciodată nu. Ţin să spun că în contrast ce am făcut cu vechiul profesor (4 luni în care nu am reţinut nimic) cu ăla nou, într-un an am reuşit să fac performanţe incredibile în muzică. Văzând asta, m-am motivat şi mai tare şi am ajuns la un anumit nivel.

Relaţiile profesionale cu Daniel au devenit una de strânsă prietenie şi chiar şi acum este, dar timpul şi spaţiul nu ne-a mai permis sâ continuăm de vreun an lecţiile.
Acum îi mulţumesc bunicii şi sunt mândru că fac pian. Vă încurajez să învăţaţi şi voi un instrument pentru că prinde bine în viaţă. Ciaules!