Îmi place să văd perechi de mâini și ochi îmbrățișați

Ciocnit de pahare în lumini difuze. Dincolo de ceea ce se consideră adesea despre toate aceste așteptări și izbucniri ale sărbătorii, numai când se adună într-o zi totul cred că este suficientă magie cât să ieșim din pielița zilei, cu activitățile desfășurate de la un capăt la altul, pe sfoara timpului. Sărbătorind, facem un nod și rămânem strâns atașați momentelor, ziua scurgându-se altfel, contând strict comuniunea în această participare magică.

Atribuind caracter sacru, reușim la fel ca în alte sărbători să închidem strâns ochii și să deschidem inimile către celălalt, chiar și în mijlocul kitschului care împânzește deja chiar și sărbătorile religioase, kitsch care în mod paradoxal atunci pare a nu mai deranja aproape pe nimeni. Grație Zilei Îndrăgostiților se animă prezentul cu vitalismul său, marginalizând toate acele afecte care ne țin picioarele adânc înfipte în tragicul existenței noastre pavloviene.

Cu plăcere reușim astfel să trăim intensitatea recunoașterii celuilalt drept cea care reînnoiește și îmbogățește experiențele noastre cu oamenii, oferind valoare prieteniilor noastre și confirmarea că oamenii se mai iubesc și astăzi, în epoca individualismului și a autosuficienței pe care o auzim proclamată mai tot timpul.

De ce ne-am încrunta frunțile și de ce am arăta grimasele către lume celor îndrăgostiți, când ei își sărbătoresc bucuria de a se fi întâlnit la mijloc de drum într-o viață lungă și plină de sincronicități? Să cinstim faptul că ne-a fost prilejuit să ne întâlnim cu celălalt, să ignorăm podoabele de carnaval dramatic și în acest fel să putem deschide și noi brațele către această zi în care clișeul cu dragostea plutește în aer nu are nimic monstruos și demodat, căci el apare ciclic, cu ce are mai frumos, de-a lungul a generații întregi. Așadar, să lăsăm sentimentelor terenul, nu zarvei de plastic roșu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *