Îmi părea extrem de intim a-mi arăta gândurile lumii

Într-un final am urmat provocarea de a scrie pentru blog. Mi-am propus să cresc una dintre ideile de pe hârtie şi să o trimit către ceilalţi. Am pus mâna pe condei ca pe o puşcă, alegând ca la o loterie a cuvintelor ceea ce avea să compună o oră mai târziu textul gata înţărcat. L-am transcris într-un document şi i-am planificat călătoria spre casa umbluliber.com. Acest prim gest a declanşat seria de texte care clipeşte sfios, săptămânal, din rubrica blogului.

Primele comentarii şi e-mailuri mă ţineau cu răsuflarea tăiată şi cu emoţii ca la examen. Mă strângeam ca în carapacea unei scoici la fiecare reacţie care venea cu punere la îndoială sau cu invitaţie la dialog pe marginea celor expuse în text. Mă puneam pe rând în locul cititorilor, schimbând pieile şi modurile de a privi lumea. Unora le dădeam dreptate şi ajungeam să îmi schimb parţial opiniile, cu alţii îmi era imposibil să duc lupta contraargumentelor, căci ne situam pe planuri diferite cu totul.

Am învăţat curând permeabilitatea cuvintelor dar şi cum poţi ajunge la destinaţie prin cuvânt. Apoi nu m-am mai temut de nimic. Am înţeles că pot să fiu mulţumită de ceea ce scriu dar că există deopotrivă zile în care mi-e imposibil să şlefuiesc frazele, că limitele nu se mai menţin până la a fi pe plac tuturor sau măcar mie. Am continuat prin această primă întâlnire cu umbluliber diferite colaborări, îndrăznind exersarea cuvintelor inclusiv în spaţiul revistelor culturale.

Poate că nu a trecut suficient timp sau poate că primele texte nu sunt menite a-mi provoca stânjeneală încă. Accept faptul că ceea ce scriam atunci aparţine celei care eram eu, fără a respinge în vreun fel nici măcar lucrurile atât de pueril scrise atunci. Pentru că suntem în permanentă schimbare îmi asum toate persoanele care mă compun, raportându-mă mereu la cea care sunt astăzi şi care mulţumeşte tuturor celor care au intrat măcar o dată în vârtejul cuvintelor de pe blog.