Despre viață și alte cele

În jurul corpului nostru ridicăm ziduri pentru a ne confirma soltitudinea și drumul către centrul nostru. În acest dramatism al timpului prezent ne amestecăm tot mai rar cu ceilalți, trăind distopia pe care o anunțau cei dinaintea noastră, fiindu-ne autosuficienți singuri, într-o mare de oameni vâscoasă și lipicioasă. Astfel ne temem să ne legăm prea mult de vreun om, uitând că relația cu lumea este o vertebră a destinului omenesc.

Oricât de stăpâni am fi aici și acum, matricea care ne păcălește că asigură identitatea în singurătate nu este nimic mai mult decât coaja de nucă pe care ne simțim regi. Uneori cred că avem nevoie să ieșim din formele acestea domestice, rigide și civilizatoare, pentru a recupera umbrele noastre, jumătățile sau sferturile pe care le avem risipite în lume.

Sunt câțiva oameni alături de care nu mi-a fost prilejuită arhitectura unor amintiri durabile. I-am admirat mereu din culise, uneori din lașitate, căci nu voiam să se strice magia. Alteori, am privit din aceleași culise, din dorința de a sublima aceste ființe inuman de frumos construite. Am vrut să le închin scrisori dar știam că încercarea va fi zădărnicită din neputința mea de a le spune totul, închizând astfel tot ce era de spus pentru ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *