Ce faceam anul trecut in septembrie?

În septembrie al anului trecut, proaspăt mutată din reşedinţa mea de vară –plaja- simţeam din nou că oraşul mă ucide lent. Nopţile încă păreau lungi fiindcă se desfăşurau dintr-odată între pereţi, nicidecum sub burta cerului care ne adăpostise pe toţi vreme de un anotimp. Îmi foiam şi răsfoiam filele din caietul care mă însoţise în ultimele luni, purtând notiţe de tot felul dar mai scurte de un rând.

Mă ruşinam la vederea lor dar nu mai mult decât la contactul cu celelalte notiţe înghesuite în cutiile raftului. Agoniseam din când în când astfel de rânduri, sortite morţii în colţurile uitării. Nu reveneam vreodată asupra lor. Doar le adunam, ca un Hagi Tudose zgârcit şi laş, al ideilor. Pe de o parte, faţă de mine puteam amâna creşterea lor în organismul textului. Pe de altă parte, în dialog nu puteam introduce aceşti străini ai observaţiilor mele deoarece nu aş fi participat decât cu frânturi. Toate gândurile erau neterminate.

Petru Stratulat îmi anima pe atunci fiecare miercuri seară, cu ediţiile sale de Guerrinight. Îmi prelungea nopţile calde din oraş, de la care speram să primesc suficientă motivaţie, cât să mă ţină în priză o toamnă întreagă. Uneori filmele-s ca viaţa, alteori viaţa pare mai degrabă inspirată din filme, date fiind sincronicităţile bizare care o compun. În noaptea aia tăcută totul s-a legat într-atât încât mi-am propus să fac un prim lucru care mă sperie. În felul acesta, să sparg liniştea de vacanţă şi să bifez, iată, o spaimă de care râd acum, de la distanţă.