Cât de ușor prindem rădăcini?

Am admirat mereu, la mulţi dintre oameni, uşurinţa cu care prind rădăcini, lucrul acesta fiindu-le atât de suficient şi de natural încât aceştia reuşesc să se oprească din a mai căuta către cele patru zări. Din când în când, stabilitatea asta îmi inspiră totuşi ceva mort, care nu mai alimentează nici bucuria, nici motivaţia, ci doar statul cu ancore atârnate de gleznă sau de gânduri.

De regulă ne mutăm când nu ni se mai permite a gusta din plăcerile lumii, aşa cum ne amintim că o făceam demult. Fiecare locuinţă promite o altă persoană şi un alt timp, de parcă ar fi exterioară acestei lumi, privilegiind şi condiţionând totodată noua viaţă. Când schimbi locuinţa, nu doar noutatea este cea care favorizează acţiunea şi sentimentul că noi înşine creăm ceva deosebit, ci faptul că ne-am părăsit îngândurările, tristeţile, toate amintirile îngropate în cutia de cărămidă, parcă pentru a le rătăci de noi înşine.

Cu fiecare mutare pe care am făcut-o, parcă m-am părăsit între pereţii în care locuisem. Părăsind spaţiul care îmi fusese casă, părăseam deopotrivă un mod de a fi de care mă plictisisem, reuşind să înoiesc în cele din urmă, abia prin mutare, acele părţi din mine care muriseră de-a lungul timpului, câte puţin.

Unele lucruri erau prea simple şi puteau fi oricum schimbate. Altele, poate chiar evidente, marcau acel înveliş interior alternat de gânduri de tot felul. Când o locuinţă aduna -după cum consideram- prea multe lucruri apăsătoare, apărea nevoia de a pleca. Singurul lucru care reuşea să modifice împietrirea mea rămânea mutarea, ca o reîntoarcere la mine însămi. Astfel, parcă îmi îngăduiam să părăsesc poverile adunate, toate acestea pentru o nouă viaţă care, desigur, implică un alt fel de a fi eu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *